Dimineața, Andrei a venit la spital. Avea ochii roșii, dar nu părea că plânsese.
— Îmi pare rău, a spus. A fost un accident.
Am tăcut.
— Știi că te iubesc. Doar m-am enervat. Mama a exagerat. Putem să uităm totul. Scoatem azi salariul meu și mergem să vorbim liniștiți.
Salariul lui.
Am simțit un gol ciudat în stomac.
Cu o seară înainte, cât timp el era ocupat să sune rude și să urle pe la uși închise, eu vorbisem cu un avocat recomandat de polițist. Nu verișorul Marianei. Un profesionist adevărat.
Am aflat ceva simplu și clar: banii erau ai mei. Doar ai mei.
Și mai aflasem ceva.
Datoriile lui Andrei. Hârtie cu datorie peste hârtie cu datorie. Credite făcute fără să știu. Rate neplătite. Restanțe la IFN-uri. Zeci de mii de lei.
În dimineața aceea, cât el dormea pe canapeaua din sufragerie, eu semnasem, prin procură, separarea conturilor și notificarea de divorț. Iar avocatul trimisese deja actele la bancă.
Nu i-am spus nimic.
