Am închiriat un apartament mic, dar luminos, aproape de părinții mei. Mi-am cumpărat o mașină simplă, fără fițe. Am achitat datoriile făcute în numele meu fără să știu.
Și, pentru prima dată în ani, am dormit fără frică.
Procesul a fost scurt. Certificatul medico-legal a spus tot ce era de spus. Mesajele lui, amenințările, martorii — toate au cântărit.
Andrei a primit ordin de restricție.
Mariana nu m-a mai sunat niciodată.
Într-o seară, stăteam pe balcon, cu piciorul încă sprijinit pe un scaun, privind blocurile gri din cartier. Copiii se jucau jos, cineva bătea șnițele, mirosea a cină obișnuită.
Viață normală.
Am realizat atunci ceva.
Nu banii m-au salvat.
Curajul de a spune „nu” m-a salvat.
