Ana venea alergând spre el prin mulțime, îmbrăcată încă în halatul alb de la spital, cu părul prins la spate și ochii umezi de emoție. Nu-i păsa că lumea se uita. Nu-i păsa că era medic și că oamenii o cunoșteau.
S-a aruncat direct în brațele lui.
— Tată, ai venit!
Nea Ilie a strâns-o cu grijă, ca și cum încă ar fi fost fetița cu codițele strâmbe pe care încerca să le împletească în fața oglinzii.
— Am venit, tată… Ți-am adus câte ceva de acasă… da’ să știi că poate miroase.
Ana s-a retras puțin și l-a privit nedumerită.
— Cum adică miroase?
Bătrânul a zâmbit rușinat.
— În tren… un băiat mi-a zis să plec din compartiment. Că miroase urât brânza.
În clipa aceea, chipul Anei s-a schimbat complet. Nu de furie. De durere.
A luat imediat traista din mâna lui și a strâns-o la piept.
— Tată, pentru mine asta nu miroase urât.
A desfăcut puțin ștergarul și a simțit mirosul de brânză proaspătă. A închis ochii o secundă, apoi i-a sărutat mâna chiar acolo, în mijlocul gării.
— Asta miroase a copilăria mea. A casa noastră. A diminețile în care mă trezeai înainte de școală. A munca ta. A toate zilele în care tu ai rămas fără, ca eu să am.
Nea Ilie a clipit des și și-a întors privirea în jos.
— Nu face asta, tată… se uită lumea.
— Să se uite.
Ana i-a prins mâinile între palmele ei fine de medic și le-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Mâinile astea m-au ținut în școală. Mâinile astea mi-au plătit cărțile și chiria. Mâinile astea au făcut din mine omul care sunt astăzi. Nu diploma mea e cea mai mare mândrie. Tu ești.
Bătrânul n-a mai putut spune nimic.
Doar a dat din cap încet, luptându-se cu lacrimile.
În aceeași clipă, prin mulțimea de pe peron trecea adolescentul din tren, cu rucsacul pe un umăr și căștile atârnându-i la gât. A încetinit când a văzut-o pe doctorița în halat alb ținând în brațe traista bătrânului pe care îl alungase.
