A auzit ultimele cuvinte ale Anei.
Și pentru prima dată în ziua aceea, n-a mai avut nimic de spus.
Ana și-a luat tatăl de braț.
— Hai, tată. Mergem acasă. Azi mănânc brânză de la tine și pâine caldă. Și să știi că o să le spun tuturor colegilor mei că a venit omul datorită căruia am ajuns aici.
Nea Ilie mergea lângă ea încet, dar parcă nu-l mai dureau nici genunchii, nici spatele.
Printre sute de oameni grăbiți, un bătrân cu două traiste vechi pășea alături de fiica lui doctoriță, cu capul puțin mai sus decât atunci când coborâse din tren.
Nu avea costum scump.
Nu avea parfum fin.
Nu avea vorbe elegante.
Dar avea ceva ce nu se poate cumpăra niciodată: o viață întreagă de sacrificii puse în sufletul unui copil.
Povestea aceasta nu este despre mirosul unei traiste cu brânză.
Este despre cât de repede judecăm oameni pe care nu îi cunoaștem.
Despre părinții de la țară care vin la oraș cu sacoșe pline și cu inima și mai plină.
Despre tații care nu știu să spună „te iubesc”, dar vând oile, muncesc până își rup mâinile și merg sute de kilometri doar ca să-și vadă copilul bine.
Data viitoare când vezi un bătrân cu o traistă în tren, nu te grăbi să strâmbi din nas.
Poate în traista aceea nu e doar brânză.
Poate e o copilărie întreagă.
Poate e dragostea unui tată.
Poate e dovada că un om simplu a făcut imposibilul pentru ca fiica lui să ajungă cineva.
