— Crezi că oamenii ca mine se mai pot schimba?
Maria a zâmbit trist.
— Nu știu. Dar cred că orice om care încă poate plânge… nu e pierdut complet.
În clipa aceea s-a auzit o bubuitură puternică la poarta vilei.
Matei a intrat în fugă.
— Domnule Aurel… avem probleme.
— Ce s-a întâmplat?
— Au venit oamenii lui Cezar Dobre.
Aurel s-a ridicat imediat.
Toată blândețea dispăruse din privirea lui.
— Câți?
— Cel puțin zece mașini.
Maria simți cum îi îngheață sângele.
Matei scoase pistolul.
Bodyguarzii alergau deja pe holuri.
Dar înainte să iasă din birou, Aurel s-a întors spre Maria.
Și pentru prima dată în viața lui, vocea îi suna speriată.
— Rămâi aici. Dacă se întâmplă ceva… intră în cămara din bucătărie și încuie ușa.
— Cine sunt oamenii ăștia? întrebă Maria.
Aurel a răspuns fără să o privească:
— Fantomele trecutului meu.
Apoi a ieșit pe hol.
Iar câteva secunde mai târziu, în curtea vilei s-au auzit primele împușcături.
Împușcăturile au răsunat în curtea vilei ca niște lovituri de ciocan în noapte.
Maria a încremenit lângă birou, cu mâinile reci și inima bătând atât de tare încât simțea că nu mai poate respira. Din hol se auzeau pași grăbiți, ordine scurte și zgomotul metalic al armelor scoase în grabă.
Matei striga ceva către oamenii din curte.
Aurel cobora deja scările.
Dar înainte să dispară din vedere, s-a întors încă o dată spre Maria.
Și pentru o fracțiune de secundă, ea n-a mai văzut în fața ei omul de care se temea tot orașul.
A văzut doar un bărbat obosit, care părea că duce în spate prea multe vieți distruse.
— Nu ieși din casă, a spus el.
Apoi a plecat.
Maria s-a apropiat încet de geamul biroului.
În fața porții se opriseră mai multe SUV-uri negre. Farurile luminau ploaia rece, iar oamenii lui Cezar Dobre coborau unul câte unul.
În mijlocul lor stătea un bărbat înalt, cu palton negru și privire tăioasă.
Cezar.
Nu părea nervos.
Părea sigur că venise să termine ceva început cu mult timp în urmă.
Aurel a ieșit singur în curte.
Matei aproape că l-a prins de braț.
— Domnule, nu mergeți acolo fără oameni!
— Destui au murit pentru mine, Matei.
Ploaia îi curgea pe umeri când s-a oprit în fața porții mari din fier.
Cezar a zâmbit rece.
— Ai slăbit, Aurel.
— Tu ai îmbătrânit urât.
Oamenii din jur țineau armele pregătite. Era suficientă o singură mișcare greșită și curtea s-ar fi umplut de sânge.
Cezar a făcut câțiva pași înainte.
