— Am auzit că nu mai poți mânca. Orașul vorbește.
Aurel nu a răspuns.
— Știi ce înseamnă asta, nu? continuă Cezar. Când leul începe să sângereze, hienele ies din pădure.
Matei și-a ridicat pistolul.
În aceeași clipă, oamenii lui Cezar au făcut același lucru.
Maria privea scena cu stomacul strâns.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce nimeni nu se aștepta.
Aurel a spus calm:
— Lasă arma jos, Matei.
Curtea a amuțit.
— Domnule…?
— Las-o jos.
Matei l-a privit de parcă nu-l mai recunoștea.
— Vor să vă omoare!
Aurel și-a ținut ochii fixați pe Cezar.
— Dacă începe iar sângele… nu se mai termină niciodată.
Cezar a râs scurt.
— Ce s-a întâmplat cu tine? Ai devenit preot?
— Nu. Am obosit.
Ploaia cădea tot mai tare.
Maria simțea că nu mai respiră.
Aurel a făcut încă un pas înainte.
— Toată viața mea am crezut că frica ține oamenii aproape. Dar frica doar golește casa până rămâi singur în ea.
Cezar îl privea atent acum.
Fără zâmbet.
— Și ce propui?
Aurel și-a trecut mâna peste față.
Pentru prima dată părea bătrân.
Cu adevărat bătrân.
— Terminăm aici.
Matei a rămas fără glas.
Unul dintre bodyguarzi chiar s-a uitat speriat spre ceilalți, convins că șeful lor își pierduse mințile.
Dar Aurel continua să vorbească liniștit.
— Ia oamenii, afacerile pe care le vrei și pleacă. Nu mai vreau războaie. Nu mai vreau morți.
— Și tu? întrebă Cezar suspicios.
Aurel a privit spre luminile vilei.
Spre geamul unde știa că Maria încă stă ascunsă.
— Eu vreau doar să pot dormi.
Liniștea care a urmat a fost mai apăsătoare decât împușcăturile.
Cezar îl studia fără să clipească.
Parcă încerca să înțeleagă dacă omul din fața lui joacă teatru sau chiar se prăbușise.
Apoi, încet, și-a coborât arma.
